Home / Film&Teatru / Amy – o sinucidere/crimă asistată

Amy – o sinucidere/crimă asistată

Deşi eram chinuit de răceală, în a treia zi de miercuri a lunii octombrie m-am căptuşuit sănătos şi am purces la ceas de seară către Institutul Francez, la cinema Elvira Popesco. Voiam să văd în sala de cinema (credeţi-mă, indiferent de „sculele” domestice vizionarea unui film într-o sală de cinema este net superioară) documentarul biografic realizat de Asif Kapadia cu şi despre fenomenul Amy Winehouse.

Înainte de a vorbi despre film trebuie să introduc o notă extrem de subiectivă dar care, sunt convins, îşi găseşte corespondent în foarte mulţi alţi iubitori de jazz şi blue-eyed soul: Amy Winehouse a fost un om atins de aripa geniului! Iar geniul ei a produs aur, nu monedă calpă.

Trebuie spus că filmul în sine este un colaj de imagini surprinse în timp real din viaţa lui Amy. Sunt imagini atât din copilăria ei de fetiţă evreică săracă, dintr-un cartier sărac de la marginea Londrei,  imagini cu familia ei, cu prietenii ei, cu apropiaţii, imagini din procesul devenirii sale artistice, din studio, din concerte, din locuinţa ei din Camden, din cluburi, din vacanţe, inclusiv imagini care surprind momente în care se droga sau făcea abuz de alcool. Protagoniştii secundari ai acestui documentar biografic nu sunt actori, ci persoane care au interacţionat într-o mai mică ori mai mare măsură cu Amy în cei 27 de ani de viaţă. De la prietenele ei din copilărie, Juliette Ashby şi Lauren Gilbert, la cei care au lansat-o în lumea muzicală, Nick Shymansky şi Salaam Remi. Părinţii ei, soţul şi iubiţii ei, psihologii şi medicii ei curanţi, idolul ei, Tony Bennett, fiecare îşi joacă propriul rol, fărâma sa de viaţă trăită alături de acest copil teribil al muzicii.

Amy începe să scrie versuri la vârsta pubertăţii, matur, în forţă, netarată de naivităţi proprii unei poetese. Este fascinată de jazz şi soul, de Sarah Vaughan, Dinah Washington şi Tony Bennett. La vârsta copilăriei este părăsită de tatăl ei, omul care mai târziu avea să fie unul dintre principalii săi exploatatori şi profitorul principal al uriaşului ei talent. În fapt, toată drama acestei fiinţe pare să fie marcată de încercarea de a recupera dragostea tatălui ei (una care în realitate nu a existat nicicum), de a înlătura sentimentul de abandon şi insecuritatea emoţională pe care în mod firesc o adolescentă cu puternice arderi interioare o resimte.

„Stronger Than Me” de pe albumul de debut (Frank, 2003) avea să fie cântecul care devoala showbizz-ului britanic apariţia unui nou star. Muzica ei scrisă într-o manieră foarte personală, versurile – unele dintre ele de o forţă ce poate rivaliza cu cea care răzbate din cele scrise de Bob Dylan – atitudinea, şi nu în ultimul rând ingenuitatea ei, aveau să o aşeze pe locul binemeritat, acela de artist cu har şi vocaţie, predestinat succesului. După succesul înregistrat cu Frank la numai 19 ani, Amy începe să-şi croiască drumul în viaţă. Îşi ia o locuinţă în cartierul londonez Camden, unde începe să guste din plăcerile tinereţii alături de prietenele ei din copilărie, Juliette şi Lauren. Camden, cartierul cluburilor îl avea la vremea aceea drept „stăpân şi idol” absolut pe charismaticul lider al celor de la The Libertines, Pete Doherty. Camden, cartierul distracţiei şi al libertăţii totale, dar şi al dependenţilor de cocaină crack, cel mai popular drog printre narcomanii din întreaga lume. Întâlnirea lui Amy cu Blake Fielder – Civil, cel care avea să-i devină soţ, şi joncţiunea lor cu drogurile a fost primul pas către apogeul creaţiei, dar şi catalizatorul dezastrului. Pe fondul vulnerabilităţii emoţionale şi a neputinţei de a gestiona celebritatea, Amy devine profilul de victimă sigură a cupidităţii celor care o înconjoară, dar şi al unei prese hămesite în goana după senzaţional.

Cineva spune în film, citez din memorie: nimeni nu este pregătit pentru un astfel de succes, nu facem cursuri pentru o astfel de viaţă, nu suntem pregătiţi să primim în viaţă o astfel de avalanşă.

Amy a fost până la urmă victima celebrităţii sale, a neputinţei sale, a vulnerabilităţilor sale dar şi a nesimţirii criminale cu care fostul său soţ şi tatăl ei au înconjurat-o. Două personaje sinistre, doi exploatatori veroşi ai găinii cu ouă de aur. Au fost câteva persoane care au iubit-o sincer şi dezinteresat. Mama ei, prietenele din copilărie, Juliett şi Lauren, producătorul Salaam Remi, rapperul Mos Def şi bodyguardul ei, Andrew Morris, cel care i-a fost alături până în ultima clipă, cel care i-a găsit trupul fără suflare.

Sfârşesc tot cu două consideraţii subiective. Prima ar fi aceea că împărtăşesc părerea exprimată în film de inegalabilul Tony Bennett, aceea că Amy nu a fost cu nimic mai prejos decât Ella Fitzgerald sau Billie Holiday. A doua ar fi aceea că nimic nu mă poate rupe din convingerea mea că dacă ar fi avut o viaţă cât de cât normală, dacă ar fi fost un om iubit cu adevărat şi nu un copil exploatat, Amy Winehouse ar fi devenit probabil primul megastar stăpân absolut al scenei mondiale. Cum acest lucru nu s-a întâmplat, îmi rămâne în minte fraza pe care Amy i-a spus-o prietenei sale după ce Tony Bennett a anunţat-o ca mare câştigătoare a premiilor Grammy: „Juliett, viaţa este atât de plictisitoare fără droguri…”. Fiindcă drogurile au fost în imaginaţia ei, singura barieră care a apărat-o de blitzurile trimise de ziare acolo, în apropierea ei, pentru a aduce fiecăruia dintre noi o bucăţică din ea.

„Back to Black” este şi astăzi, cel mai de succes album de autor al secolului XXI.

Amy_Winehouse_-_Back_To_Black

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>